Ceea ce voi scrie acum nu e despre metrou sau oamenii pe care ii intalnesc la metrou. Dar e despre viata, e despre un om care a trudit iar acum ...
Zilnic in fata patiseriei pe langa care trec sta un domn in varsta, pe un scaunel pliant. Fie soare, fie ploaie el sta acolo, cuminte, fara sa cerseasca, fara sa deranjeze. Hainele ii sunt curate, e ingrijit, doar mainile ii tradeaza viata grea pe care a dus-o. La inceput nu l-am bagat in seama. Am fost convinsa ca e unul din miile de cersetori nesuferiti ai Bucurestiului. Dar intr-o dimineata m-a salutat, mi-a zambit. Am fost surprinsa sa constat ca asta facea cu toti cei pe care ii vede in fiecare zi. E ca un fel de binecuvantare pentru o noua zi de munca. Niciodata nu a cerut nimic nimanui, dar lumea ii ofera, de mancare, un ceai sau o cafea, iar el ii imbratiseaza si le vorbeste din suflet.
De Craciun i-am oferit un cozonac, a fost atat de fericit, ca un copil care primea jucaria mult visata.
Nu este dimineata, in care trec pe langa el si sa nu ma salute. Dar cel mai de pret este zambetul lui atat de sincer.
Imi doresc sa am timp intr-o zi sa stau de vorba cu el, sa ii aud povestea si voi gasi cat de curand acel ragaz.
Pana atunci, impart dimineata cu el prajiturica pentru cafea, iar el imi saruta mainile si imi multumeste intr-un fel pe care noi cei care ne grabim, noi cei care ne agitam zilnic pentru o viata mai buna, noi cei care evitam sa privim lumea din jurul nostru ... UITAM ! Uitam sa spunem multumesc! Uitam sa spunem celor dragi ca ii iubim!
Atentie se deschid usile catre o noua zi! Nu uitati sa zambiti, sa traiti si sa visati!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu